Dacă am acorda la fel de mult timp unei relații cum oferim la serviciu, ne-am cunoaște mai bine. Cei mai mulți oameni dorm mai multe ore împreună decât trăiesc împreună. Dacă am fi la fel de atenți când ni se vorbește ca atunci când ne personalizăm iPhone-ul am înțelege mai bine ce poate fiecare. Și ce își dorește.

Câți dintre noi au avut Oracol în generală? Da, caietul acela cu întrebări stupide în care îți scria toată clasa. Realizezi că așa cum era, cu întrebări gen: Ce culoare îți place și Ce flori preferi, știai mai multe despre colegii tăi de clasă, decât știi acum despre colegii de serviciu?

Și orele acelea pe care le stai la televizor ca să vezi ce s-a mai întâmplat în viața unei vedete, și-a schimbat silicoanele, mașina, iubitul. Știm mai bine ce s-a întâmplat cu viețile unor străini decât ce trăiesc oamenii de lângă noi. Apoi ne mirăm că nu mai merge.

Când eram copii ne doream o bicicletă. Copii de acum și-ar dori mai mult timp cu părinții. Bicicletă au toți. Atenție au doar cei mai norocoși.

Pentru că vindem ușor lucruri pe care nu le putem cumpăra. Cum ar fi timpul nostru. Știm atât de bine cât costă o rochie, dar mai puțin cât valorează un gest.

Cât prețuiește un zâmbet. Cât contează o vorbă.

Vorbele nu poți să le returnezi în tremen de 30 de zile dacă nu-ți mai plac. Rămân.
Nu e ciudat? Cum uneori nu poți să-ți amintești, iar alteori nu poți să uiți?
Ce-ar fi dacă de sărăbătorile astea am profita de Crăciun ca de o șansă la regăsire?
Ce-ar fi dacă noi, bărbații, am înțelege că o rochie nouă este adesea cumpărată pentru noi, nu pentru ele.

Ce-ar fi dacă ele ar înțelege că adesea ceea ce facem pentru familie valorează mai mult decât dulcegăriile pe care uneori uităm să le spunem.

Și mai ales, ce-ar fi dacă nu am mai avea timp pe care să-l stăm împreună. Ci timp pe care să-l trăim împreună?
Poate că am fi frumoși și fericiți și în realitate, nu doar în poze.

Guest-post Radu F. Constantinescu